Teama mea nu este decât luciditatea că într-o zi va trebui să ne despărţim şi că fiecare va trebui să îşi urmeze cursul său firesc, dar atât de inuman la care suntem supuşi, pas cu pas, în fiecare zi. Despărţirea e un nou început, dar o incertitudine că tot ceea ce va veni ne va construi ca oameni dedicaţi vechilor lor prietenii. E un fel de durere, care revine la intervale constante de timp, din dorinţa de a privi spre trecut: trecut în care găsim oameni de o valoare ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Îmi place cum ne-am construit, îmi place că ne-am găsit, şi îmi place să cred că ne vom regăsi la fel: dedicati prietenilor noştri, iubiţilor noştri prieteni, prin care uneori trăim, pe umărul carora plângem sau împreuna cu care ne bucurăm. Viaţa ne oferă lungi clipe de durere, mormane de deziluzii şi eşecuri. O vom invinge până la un punct… atunci când ea, fără milă, ne va lua încet, unul câte unul… până atunci va respect şi vă admir, vă preţuiesc şi cred că nimic nu poate fi întâmplător… căci ce poate fi mai plăcut decât să simţi mâna unui om drag atunci când eşti în suferinţă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu