Vis....

E dureros însă să vezi cum nu poţi îndeplini acele dorinţe ce au legătură cu sentimentele tale – cum propriul trup şi sufletul însăşi nu găsesc soluţii pentru propriile neputinţe – cum jumătăţi de sentiment îţi aparţin, iar altele zboară neposedate în inconştienţa altora care nici măcar nu bănuiesc cărei dureri profunde îi supun pe cei din jur chiar prin existenţa lor fizică… Viaţa omului nu poate fi mai mult decât sentiment şi necesitate – iar cea din urmă e faurită de asemenea pentru a “hrăni” trăirile. Din o mie de vise începi să tai până aproape de trei sferturi, iar când ai ajuns aici, viaţa îţi mai taie încă trei pătrimi din întregul format din noile orizonturi rămase. Atunci o criză existenţială pare a pune stăpânire pe cel care poate până mai ieri spoia viaţa în culori luminoase – cel care îşi găsise oarecum echilibrul o ia de la capătul deznădejdii. Unde ţi-au dispărut visele? Ce a făcut viaţa cu ele? S-au rupt treptat şi s-au stins în cuferele ascunse ale inimii. Doar unele îşi fac prezenţa în colţul ochilor acolo unde par a apărea câteva linii curbate unite în infinitatea irisului.