sâmbătă, 22 mai 2010

Singuratate..


Am crezut intotdeauna ca o despartire doare fiindca cel iubit iese definitiv din viata ta si moare pentru sufletul tau… ca suferim o pierdere irecuperabila si, odata cu ea, piere si o parte din noi. De aceasta data am pierdut persoana iubita… insa nu si prietenul din el… nu omul care este dispus sa-mi fie alaturi la bine si la greu. Insa, oferindu-mi umarul cald pe care sa pot jeli pierderea sa, imi face durerea poate si mai grea.
Cred ca in acest amalgam de sentimente care incearca sa transforme iubitul in prieten si dragostea pasionala in amicitie abstracta, sufletul meu se rupe incet, dar sigur, in mici farame lipsite de orientare, rezultand un talmes-balmes de durere si amor.
Iata-ma deci rugandu-l sa ma lase… sa-mi fie dusman … nu prieten… sa faca loc unui alt om caruia sa ma plang sau sa il plang, sa-l pot uri si uita…
La ce bun sa-l uit de tot? Cu ce putere sa rup raul de la radacina? De parca o iubire, oricum ar fi ea, poate fi rea… Am inteles totusi ca despartirea doare sub orice forma: fie ca il pierzi de tot, ori numai ca iubit. Asa ca i-am ingaduit apropierea… savurandu-i prezenta… sorbindu-i cuvintele… alimentandu-mi visele si alinandu-ma precum un dependent de suferinta, sperand ca “astazi” va fi ultima zi in care il voi iubi.
De ce doare dragostea? Fiindca organismul uman este prevazut pentru moderatie. Tot ceea ce depaseste pragul firescului doare: frigul aspru iti tortureaza pielea… caldura excesiva duce la pierderea cunostintei… iar dragostea, provoaca o grava anemie sufleteasca…
Orice sentiment ce se ridica deasupra sferei comune provoaca o pierdere subita a oricarui reflex de aparare. Si atunci doare. Pentru ca nu stim sa ne aparam… poate nu vrem sa ne aparam… si nu ne pasa. Traim momentul, iar apoi traim de dragul momentului trecut, iar intr-un final, uitam momentul si nu mai stim bine de ce si pentru ce traim… stim doar ca am iubit… si acum doare.
Ce ne ramane? Sa chibzuim amorul cu pipeta… sa cumpatam fiece gram de afectiune … sa refuzam sa ne expunem la extreme??? Sa traim pentru a respira si a manca si cam atat… precum un parazit. Iubirea ne-a transformat din nevertebrate in fiinte superioare. Oare ne era rau sa fim amibe?
Nu mai stiu daca am fost proiectati pentru iubire… poate ca am inventat-o noi pe parcursul evolutiei, poate aveam nevoie de justificari pentru faptele noastre, iar dragostea este deseori folosita drept pretext. Poate ca n-am dreptate… sau poate ca am si traim cu totii un sentiment copiat la indigo secole de-a randul, asumandu-ne fiecare originalitatea trairilor…
Fie iubirea chiar un sentiment inventat si copiat, merita trait macar o data in viata… sau poate doar o singura data…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu