Sunt un om simplu,normal...cred, din toate punctele de vedere,si vreau sa va arat o particica din sufletul meu,cuvintele si melodiile care-mi bucura zilele si imi alinta uneori zbuciumul sufletesc! Nu am sa va vorbesc despre fericirea mea;daca exista dureri care nu se tradeaza niciodata si care invaluiesc sufletul ca un lintoliu,exista de asemenea bucurii care raman ingropate in inima omului fiindca nici un glas pamantesc n-ar fi in stare sa le exprime! Sunt sigur ca am o sumedenie de cusururi;dar ca toata lumea -nu le vad! Nu stiu daca am calitati sau virtuti.....daca fac bine il fac fiindca asa mi se pare ca-i drept. Daca fac rau il fac fiindca nu-mi dau seama! Multumesc cerului si pentru bucuriile dar si pentru durerile pe care mi le-a dat...m-au intarit......durerea este creuzetul de unde dragostea iese mai pura,mai puternica...E o fericire sa fi iubit.E una si mai mare sa iubesti.Cine le are pe amandoua e mai presus de lumea timpului,mai tare decat soarta;mai tare decat moartea......a trai e o fericire!
O mare parte a vietii nu facem nimic si destul de mult din rest facem ceea ce nu ar trebui sa facem!Traim uneori fara nici o tinta in viata,trecem prin lume ca niste fire de paie pe fata unui rau;nu mergem noi,ci ne duce curentul...Viata noastra actuala este vesela si trista,ea intalneste doua sentimente contradictorii-regretul zilei de ieri si speranta zilei de maine!Numai cine stie cu adevarat sa-si pretuiasca viata,va stii cum s-o traiasca! Daca uneori ne surprindem pleoapele scaldate in lacrimi este pentru ca in marile fericiri trebuie sa existe lacrimi...in marile nenorociri nu sunt...Prea mult a plouat cu incertitudini in viata mea si speranta unor zile mai senine ma imbatraneste cu fiece zi! Mi-e dor de liniste..mi-e dor de uitare..mi-e dor de IUBIRE! Viata este o intamplare? Viata este o cautare.... A gasi ce cautai este o intamplare fericita? A gasi ce cautai nu este o intamplare fericita ci una trista! Omul cand gaseste ceva se plictiseste prea repede de acel ceva si nu mai este om! Eu sunt un cantec ce nu mai crede in cuvinte dar totusi le asculta incercand sa-si continue viata paradisiaca a viselor! Ma tradeaza zilele ce fug spre vesnicie,iar eu ma gandesc ca uneori doua suflete se intalnesc cum s-ar intalni doua flori in adierea vantului...se ating putin si se despart!Cine stie daca se vor mai intalnii la o noua adiere de vant sau poate niciodata....
Ma durea iubirea pe care o condamnasem la singuratate
Mi-a fost teama ca nu cumva,scutul de cactusi
in care-mi inchisesem sufletul sa infloreasca....
Dar spinii.....n-au mai putut sa indure
povara de dragoste cu care i-a condamnat celalalt suflet
si,blestematii-au inflorit!
Acum nu ma mai doare iubirea pe care am condamnat-o la singuratate
Acum o urasc din toata puterea fostilor mei spini si o condamn la nemurire........
De-aş putea sǎ dau durerea pentr’un strop de fericire Şi sǎ schimb întreaga urǎ pe-o secundǎ de iubire, Iar din lacrimile toate, de-aş putea, torent sǎ fac, Sǎ disparǎ în oceane cu tot rǎul fǎrǎ leac, De-aş putea ca mǎrǎcinii prǎfuiţi de lângǎ drum Sǎ ne’mbete ca şi crinii, noaptea, cu a lor parfum, De-aş putea sǎ ard tristeţea, şi din flǎcǎri, bucurie, Urletele disperǎrii, sǎ le fac o melodie, Norii negrii, de-aş putea, i-aş ascunde dupǎ munţi Şi pe soare l-aş ruga sǎ ne descreţeascǎ frunţi, Stelele, le-aş da pe toate, le-aş culege de pe cer, Fiecare sǎ şi-o poarte, îmbrǎcat cu-al ei mister ……………………………………………….. Timpul, cu a lui aripǎ, l-aş opri din zbor, cu’n vers, Sǎ ne bucurǎm o clipǎ...cǎ e rai în univers !
Chiar dorita,sinceritatea absoluta nu e usor de atins si poate ca nici nu e posibila.Te izbesti in tine insuti de o tristete care te demoralizeaza.Ce rost are?te intreaba ea.Unele greseli tot nu mai poti sa le indrepti.Nu poti sa rasucesti clepsidra.Si apoi,chiar daca te hotarasti sa spui totul nu vei reusi sa exprimi totul.O confesiune presupune rabdare,curaj,vointa,pricepere de-a spune,dar,in ultima instanta,ea e si o chestiune de sansa.Cat izbutesc cuvintele sa exprime din ceea ce e ascuns in tacere? De un lucru sunt totusi sigur.Ca renuntarea e si mai dificila decat perseverenta.Ca pierd mai putin vorbind.Nu mi-am explicat niciodata de ce ar trebui sa cred ca am venit pe lume vinovat,si nu-mi pot insusii principiul iertarii absolute,dar mi-am lamurit si am acceptat ceva important.Ca n-are rost sa zic despre intamplarile din viata mea;asta am vrut sa fac,asta nu,asta imi apartine,asta nu.Tot ce am facut imi apartine.Sunt responsabil de tot.Oricum,n-as mai putea deosebi intre ceea ce a ales destinul pentru mine si ceea ce am ales eu.A spune:n-am fost eu de vina,destinul a fost de vina,nu ne face mai putin vinovati,ci mai putin liberi.
Prietenul adevarat e cel caruia ii place sa te vada: care este dispus sa-ti ierte slabiciunile si sa le ascunda de ochii altora, te trateaza cu menajamente cand esti absent, si cu franchete cand esti prezent. Prietenia adevarata si sincera presupune ca cineva sa ia parte la soarta celuilalt cu caldura, in mod curat obiectiv si fara nici un interes, si aceasta presupune o identificare desavarsita intre cei doi prieteni. Prietenia presupune cel putin doua suflete. O prietenie adevarata trece de interesul material. Prietenul este acela care gandeste pentru tine ca pentru el insusi si care este capabil sa te ajute sa intelegi ca uneori gresesti pentru ca prietenul care esti tu sa se schimbe. O prietenie adevarata este un cerc. Un cerc in care cei doi prieteni se ajuta in viata... sa se rostogoleasca. Cand esti singur, fara prieteni nu poti decat sa mergi...ca barca pe uscat... Fara sa ne dam seama, de multe ori uitam ca langa noi exista o persoana careia am putea sa-i impartasim gandurile noastre, o persoana dispusa sa se bucure alaturi de noi sau sa ne consoleze atunci cand suntem tristi. De asemenea, de multe ori uitam ca si noi, la randul nostru, reprezentam pentru cineva acelasi lucru. Uitam ca avem prieteni, uitam ca suntem prieteni. Ne cufundam in propriile ganduri si totusi, atunci cand ne reamintim ca nu suntem singuri, problemelor ce pareau de nerezolvat li se contureaza o rezolvare, sentimentelor ce pareau sufocante li se gaseste alinare pentru simplul fapt ca ne dam seama ca avem pe cineva langa noi. Cineva spunea ca prietenii reperezinta o a doua familie o familie in care dragostea este neconditionata, bucuriile se impartasesc, iar necazurile se injumatatesc intre prieteni pentru a putea fi suportate mai usor. Una din cele mai mari bucurii ale acestei vieti este prietenia si una din bucuriile prieteniei este de a avea cui incredinta o taina. Prietenia este poate faptul esential al vietii. Un gand impartasit, un vis implinit, o dorinta traita, tristete alinata, speranta! Prietenia.
Teama mea nu este decât luciditatea că într-o zi va trebui să ne despărţim şi că fiecare va trebui să îşi urmeze cursul său firesc, dar atât de inuman la care suntem supuşi, pas cu pas, în fiecare zi. Despărţirea e un nou început, dar o incertitudine că tot ceea ce va veni ne va construi ca oameni dedicaţi vechilor lor prietenii. E un fel de durere, care revine la intervale constante de timp, din dorinţa de a privi spre trecut: trecut în care găsim oameni de o valoare ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Îmi place cum ne-am construit, îmi place că ne-am găsit, şi îmi place să cred că ne vom regăsi la fel: dedicati prietenilor noştri, iubiţilor noştri prieteni, prin care uneori trăim, pe umărul carora plângem sau împreuna cu care ne bucurăm. Viaţa ne oferă lungi clipe de durere, mormane de deziluzii şi eşecuri. O vom invinge până la un punct… atunci când ea, fără milă, ne va lua încet, unul câte unul… până atunci va respect şi vă admir, vă preţuiesc şi cred că nimic nu poate fi întâmplător… căci ce poate fi mai plăcut decât să simţi mâna unui om drag atunci când eşti în suferinţă?
E dureros însă să vezi cum nu poţi îndeplini acele dorinţe ce au legătură cu sentimentele tale – cum propriul trup şi sufletul însăşi nu găsesc soluţii pentru propriile neputinţe – cum jumătăţi de sentiment îţi aparţin, iar altele zboară neposedate în inconştienţa altora care nici măcar nu bănuiesc cărei dureri profunde îi supun pe cei din jur chiar prin existenţa lor fizică… Viaţa omului nu poate fi mai mult decât sentiment şi necesitate – iar cea din urmă e faurită de asemenea pentru a “hrăni” trăirile. Din o mie de vise începi să tai până aproape de trei sferturi, iar când ai ajuns aici, viaţa îţi mai taie încă trei pătrimi din întregul format din noile orizonturi rămase. Atunci o criză existenţială pare a pune stăpânire pe cel care poate până mai ieri spoia viaţa în culori luminoase – cel care îşi găsise oarecum echilibrul o ia de la capătul deznădejdii. Unde ţi-au dispărut visele? Ce a făcut viaţa cu ele? S-au rupt treptat şi s-au stins în cuferele ascunse ale inimii. Doar unele îşi fac prezenţa în colţul ochilor acolo unde par a apărea câteva linii curbate unite în infinitatea irisului.
Am crezut intotdeauna ca o despartire doare fiindca cel iubit iese definitiv din viata ta si moare pentru sufletul tau… ca suferim o pierdere irecuperabila si, odata cu ea, piere si o parte din noi. De aceasta data am pierdut persoana iubita… insa nu si prietenul din el… nu omul care este dispus sa-mi fie alaturi la bine si la greu. Insa, oferindu-mi umarul cald pe care sa pot jeli pierderea sa, imi face durerea poate si mai grea. Cred ca in acest amalgam de sentimente care incearca sa transforme iubitul in prieten si dragostea pasionala in amicitie abstracta, sufletul meu se rupe incet, dar sigur, in mici farame lipsite de orientare, rezultand un talmes-balmes de durere si amor. Iata-ma deci rugandu-l sa ma lase… sa-mi fie dusman … nu prieten… sa faca loc unui alt om caruia sa ma plang sau sa il plang, sa-l pot uri si uita… La ce bun sa-l uit de tot? Cu ce putere sa rup raul de la radacina? De parca o iubire, oricum ar fi ea, poate fi rea… Am inteles totusi ca despartirea doare sub orice forma: fie ca il pierzi de tot, ori numai ca iubit. Asa ca i-am ingaduit apropierea… savurandu-i prezenta… sorbindu-i cuvintele… alimentandu-mi visele si alinandu-ma precum un dependent de suferinta, sperand ca “astazi” va fi ultima zi in care il voi iubi. De ce doare dragostea? Fiindca organismul uman este prevazut pentru moderatie. Tot ceea ce depaseste pragul firescului doare: frigul aspru iti tortureaza pielea… caldura excesiva duce la pierderea cunostintei… iar dragostea, provoaca o grava anemie sufleteasca… Orice sentiment ce se ridica deasupra sferei comune provoaca o pierdere subita a oricarui reflex de aparare. Si atunci doare. Pentru ca nu stim sa ne aparam… poate nu vrem sa ne aparam… si nu ne pasa. Traim momentul, iar apoi traim de dragul momentului trecut, iar intr-un final, uitam momentul si nu mai stim bine de ce si pentru ce traim… stim doar ca am iubit… si acum doare. Ce ne ramane? Sa chibzuim amorul cu pipeta… sa cumpatam fiece gram de afectiune … sa refuzam sa ne expunem la extreme??? Sa traim pentru a respira si a manca si cam atat… precum un parazit. Iubirea ne-a transformat din nevertebrate in fiinte superioare. Oare ne era rau sa fim amibe? Nu mai stiu daca am fost proiectati pentru iubire… poate ca am inventat-o noi pe parcursul evolutiei, poate aveam nevoie de justificari pentru faptele noastre, iar dragostea este deseori folosita drept pretext. Poate ca n-am dreptate… sau poate ca am si traim cu totii un sentiment copiat la indigo secole de-a randul, asumandu-ne fiecare originalitatea trairilor… Fie iubirea chiar un sentiment inventat si copiat, merita trait macar o data in viata… sau poate doar o singura data…
Suntem copii cu grad sporit de maturizare si maturi cu grad sporit de copilarie. Noua ne place sa traim si sa ne afundam cu patos in orice sentiment. Noi ne hranim cu fructul oprit chiar daca suntem constienti ca pentru maine nu am pastrat nimic. Gandim pentru a trai si traim pentru a gandi. Ne iubim pe ascuns si ne trimitem parumbei voiajori pe adrese gresite. Alergam dupa fericire si ne bucuram pentru fiecare strop primit, gasit sau oferit chiar daca pentru el a trebuit sa urcam munti. Suntem introvertiti cu voi si mult prea extrovertiti cu noi. Depasim bariere impuse de societate ale prieteniei, amicitiei, iubirii sau nebuniei de moment si primim critici muscandu-ne buza de jos si zambind. Credem in existenta emotiilor chiar daca le privim realist ca produs chimic al hormonilor. In vene ne urla prima dragoste, prima noapte de dragoste, acel prim sarut…Suntem visatori si totusi realisti. Suntem sculpturi in carne vie finisate brutal dar totusi cu motive romantice.Suntem un pic mai mult decat majori si asta ne da aripi si putere de a calca peste orice pentru a fi NOI.
